by Robert Dumitriu

Blog

Omul care a scris cel mai mult din lume

Când scrii despre zei, trebuie să fii foarte atent cum pavezi drumul cu slove și în ce direcție te îndrepți.

Nu știu dacă Nicolae Iorga a fost un zeu, sau trimis al unui zeu, sau posedat de un zeu. Cert este că a fost. Cert este că nu trebuie să se piardă. Știu că este greu ca 1000 de păsări să sape într-un munte cu ciocul, dar am temerile mele.

Nicolae Iorga a fost un munte. Muncitor în inimă și în minte, trudea neîncetat odată cu ivirea zorilor. A cărat istoria românilor în cârcă, descentrându-și umărul de la scris și uscându-și ochii de la citit. Lăsând la o parte operă sa ce cuprinde aproximativ 1250 de volume, zeci de mii de articole, conferințe, polemici, călătorii lungi și cultură concentrată în doze letale pentru neinițiați, Nicolae Iorga a citit.

Titluri găsite într-o bibliotecă uitată din Viena, discursuri compuse la o plimbare pe Calea Victoriei, gânduri aruncate, învârtite, devorate și pulverizate ca pe un praf magic în infinitul univers care era mintea lui Iorga. Picta în cuvinte și foi de cărți prăfuite sau sculpta mânat parcă de un stăpân care își mângâia din când în când biciul de spinarea lui. Toate acestea fără ajutorul unui stimulent de tipul cafelei, ceaiului tare sau țigării.

Puterea, concentrarea, abilitatea de a reținte informații, capacitatea de a scrie și a sintetiza, toate adunate sub formă de licoare magică într-un pocal de aur.

Bei și devii nemuritor.

Ce spun alți autori

Eu îmi aduc totuși aminte mai întâi de om.

Poate că aceasta a fost prima imagine. Pătrunde dintr-o stradă laterală, venind de-acasă, în Calea Victoriei. Foarte înalt, în costumul de culoare închisă și de o tăietură vetusa, atrage privirile prin atributele unice ale înfățișării sale: bărba lungă, dreptunghiulară, care a fost neagră, dar acum e încărunțită, un umăr săltat, altul căzut, deformare profesională, consecință a nenumăratelor ceasuri de înverșunată proptire în muchia mesei de scris, pălăria amplă, umbrela nelipsită, când spadă care amenință, când anexă a gesticulației, servieta mare, doldora de cărți.

Cu cărți obișnuia să-și umfle și buzunarele, după o raită pe la casa anticarilor. Pășește grăbit, deși nici circulând pe stradă nu-și pierde timpul, fiindcă își compune o conferință, o lecție, chiar o carte, pe care în foi scrise o va trimite la tipografie și după o noapte de lucru. "Să trăiți, dom' ministru!''-îl salută sergentul de stradă, încremenind cu mâna la chipiul cafeniu. Nu mai e de mult ministru, dar titlul i-l mai rostesc unii, după obicei, cu toate că, între celelalte, zeci, nu e cel mai important.

Trecătorii nu au nevoie de sesizarea reprezentantului ordinei publice. Cine nu-l cunoaște? Unii își scot pălăriile, alții îl privesc cu o curiozitate sfioasă, ori zâmbitoare. E un moment în mișcare, măreț și totuși foarte familiar. Ba chiar, în majestatea lui, și puțin comic, fiindcă seamănă leit cu imaginile malițioase risipite atâtea decenii în presă de caricaturistii generațiilor succesive. caricatura și anecdota alcătuiesc mărunta istorie curentă, dar se hrănesc din celebritatea oamenilor mari.❞ 

Vasile Morțun - o învățătura în Oameni cari au fost, Editura Fundației, II, 1935, p.473

Robert DumitriuComment