by Robert Dumitriu
raftu' cu carte nufrecamenta.jpg

Raftu' cu carte

Scurte idei extrase din cărţile pe care le citesc.
Le adaptez meticulos și le pun aici.
Pot fi comparate cu un shot de tequila.

Kant. O biografie. de Manfred Kuhn

Print | e-Book | Free PDF

Chiar dacă în filosofia sa a menținut speranța într-o viața veșnică și o existență viitoare, în viața privată asemenea idei îl lasă rece. Religia reglementată îl umplea de mânie. Oricine îl cunoaștem pe Kant știa că acestuia îi era străină credința într-un Dumnezeu personal. Chiar dacă a postulate existența lui Dumnezeu și a nemuririi, el însuși nu credea în niciuna. Convingerea sa era că asemenea convingeri religioase sunt doar o problemă a nevoilor individuale. El însuși nu simțea o asemenea nevoie.

Istoria vieții lui Immanuel Kant este greu de scris, căci el nu a avut nici viață, nici istorie. A dus o viață de burlac aproape abstractă, ordonată mecanic [...]

Kant trăia foarte cumpătat, nu a suferit niciodată mari neajunsuri, cu toate că uneori, când trebuia să meargă neapărat în oraș, hainele sale se aflau la croitorie pentru cârpit.

El era de acord cu Montaigne și cu predecesorii săi stoici că “misiunea noastră nu este aceea de a compune cărți, ci propriul caracter, și de a câștiga nu bătălii și provincii, ci ordine și liniște în comportarea noastră. Marea și celebra noastră capodoperă constă în a trăi cum se cuvine.

Kant afirmă că “nimic nu l-a împiedicat pe un anumit autor perspicace să desăvârșească triumful în luxului fizic asupra armoniei prestabilite decât această neînsemnată confuzie a conceptelor, din care se iese cu ușurință de îndată ce îți îndrepți atenția asupra lor.”

Această confuzie privește sufletul. Ea se referă, în particular, la întrebarea dacă sufletul ca ființă imaterială își pierde alura paradoxală de îndată ce înțelegem faptul că despre suflet poate și trebuie să se spună că are un loc. Afirmând că termenul “loc” înseamnă numai “interacțiunea reciprocă a substanțelor”, el poate argumenta că orice substanță care interacționează cu alte substanțe are un loc.

Dacă sufletul are un loc, și îl are, atunci sufletul poate interacționa cu alte substanțe. Asta înseamnă că problema privind modul în care un suflet poate cauza mișcare poate fi rezolvată. De asemenea, Kant afirmă că ar fi mai bine să vorbim de forță " în termeni de efecte în alte substanțe, care nu pot fi determinate mai precis ", decât în termeni de mișcare.

Vârsta la care omul ajunge la folosirea deplină a rațiunii sale cu privire la iscusință (facultatea de a combina mijloacele în vederea intenției propuse) este în jur de douăzeci de ani, cu privire la perspicacitate (de a-i folosi pe ceilalți oameni în propriile intenții) în jur de 40 de ani și, în cele din urmă, cu privire la înțelepciune - cam în jur de 60 de ani; în ultima perioadă însă, ea este mult mai negativă, făcându-ne să înțelegem toate nebuniile din primele două.

Kant încerca să descurajeze discipolul, spunând: “De la mine nu veți învața filosofie, ci să filosofați; nu veți învața idei pentru a le reda papagalicește, ci veți învața să gândiți.” El sugera studenților să-și ordoneze informațiile adunate sub formă de idei în diverse categorii, iar în totdeauna când citeau sau aflau ceva nou să-și pună întrebarea: “În ce rubrică intră ceea ce citesc, unde le așez?”

Este pe deplin necesar să fii convins de existența lui Dumnezeu, dar nu este la fel de necesar să se demonstreze acest fapt.

Oamenii care trăiesc după principii sunt foarte puțini, ceea ce este foarte bine, întrucât se poate întâmpla ușor să le alegi greșit, iar dezavantajul care decurge imediat de aici crește cu atât mai mult cu cât este mai general principiul și cu atât este mai fermă persoana care și l-a însușit.

Am obținut tot ce mi-aș fi putut dori: o situație pașnică potrivită nevoilor mele, în care îmi pot ține ocupat cu munca, speculația și relațiile sociale spiritul meu ușo de afectat, dar altfel lipsit de griji; iar corpul meu, care e chiar mai capricios, deși niciodată bolnav, e mereu ocupat, fără a fi constrâns. Orice schimbare mă înspăimântătă, chiar dacă ea pare să constriubuie decisiv la îmbunătățirea situației mele. Cred că ar trebui să țin seama de acest instinct al naturii mele, dacă vreau să mai prelungesc întru câtva firul pe care ursitoarele l-au țesut foarte subțire și delicat pentru mine.

Trebuie să distingem între adevărata doctrina a creștinismului și expresia acesteia. Adevărată doctrina coincide cu o credință pur morală, aceea ca Dumnezeu va susține eforturile noastre sincere de a face bine, chiar dacă ar putea părea că reușita lor nu sta în puterea noastră. Proslăvirea Învățătorului acestei religii (Iisus), precum și rugămintea pentru obținerea de favoruri prin rugăciuni și devoțiune sunt lipsite de importanță.

Scopul tuturor religiilor este de a îndrepta privirile oamenilor de la pământ către cer, de a cultiva adevărata virtute, iubirea și frica de Dumnezeu în sufletul muritorilor. Dacă, pentru a obține aceasta, cultul exterior ajunge să reflecte substanța doctrinei, atunci religia și-a atins scopul.

Formele sensibilității sunt spațiul și timpul. Ele nu sunt caracteristici ale “lucrurilpr în sine”, ci reprezintă doar condițiile subiective ale cunoașterii noastre despre lume. Întrucât nu putem avea avea experiența lumii decât sub formă spațială și temporală, lucrurile aflate în spațiu și timp sau “fenomenele” sunt obiective pentru noi. Kant spune că acestea au “realitatea empirică” și “irealitate transcendentală”. Dacă am fi altfel constituiți, atunci probabil am fi în stare să “vedem” (sau să intuim) lucrurile așa cum sunt ele în sine, nu doar așa cum ne apar nouă. Ca ființe finite, nu putem percepe nimic fără simțurile noastre. Spațiul și timpul sunt condiții necesare ale oricărei percepții pentru noi. În această calitate, ele ne furnizează o cunoaștere apriorică asupra lumii experienței noastre. Putem ști că lumea experienței trebuie să aibă anumite caracteristici spațiale și temporale. Geometria și aritmetica sunt științele care tratează judecățile sintetice a priori care se bazează pe spațiu și timp. Majoritatea lucrurilor afirmate de Kant în Estetica transcendentală, adică secțiunea care se ocupă de formele apriorice ale sensibilității, pot fi găsite deja în disertațiea inaugurală.

Rațiunea nu ne învață niciodată mai mult… decât ceea ce se poate cunoaște prin experiență.

Trebuie să admitem că fenomenele nu sunt ceva ce epuizează întreaga realitate. Fenomenele presupun ceva care apare și care este “diferit de acestea (și absolut eterogen), și anume un lucru în sine. Dar dacă noi nu putem ști ce se află dincolo de experiență, putem totuși gândi aceasta. Kant susține chiar că noi trebuie să reflectăm asupra unor astfel de lucruri, rațiunea însăși obligându-ne la aceasta. După Kant, trebuie cel puțin să admitem lucruri care se află în afara rațiunii. Unul dintre acestea este existența lui Dumnezeu ca a unui arhitect, căci “fără a admite un creator inteligent nu se poate afla un temei inteligibil pentru existența acestei lumi și a ordinii ce o caracterizează, fără a cădea într-o multitudine de absurdități. Deși nu putem demonstra imposibilitatea unei asemenea creații fără un creator inteligent...rămâne totuși...un temei subiectiv suficient pentru a admite un astfel de creator.”

Moralitatea adevărată este un ideal care rămâne de realizat în mod concret pe pământ, dar este singurul ideal la care merită să aspiri. Către acesta tinde în cele din urmă idealismul său.

Kant crede că împăcarea cu soarta este absolut necesară pentru progresul în cultivarea binelui.

Frumos este ceea ce place prin simpla apreciere (deci nu prin mijlocirea senzației raportate la un concept al intelectului). De aici reiese că frumosul trebuie să placă fără niciun interes.

Sublim este ceea ce place în mod nemijlocit prin opoziția sa față de interesul simțurilor.

 

Robert Dumitriu