by Robert Dumitriu
carte.jpeg

Carte

Scurte idei extrase din cărţile pe care le citesc.
Le adaptez meticulos și le pun aici.
Pot fi comparate cu un shot de tequila.

The Selfish Gene (Gena Egoistă) ✎ de Richard Dawkins

Print | e-Book | Audio

The Selfish Gene (Gena Egoistă) nu este o carte obișnuită despre evoluție. Veche de mai bine de 30 de ani, manuscriptul lui Richard Dawkins trebuie citit în rânduri repetate.

Mai întâi să lași ideile să se afunde în minte, ca apoi ele să fie procesate, răstalmăcite, testate în viața de zi cu zi. După ce procedura este încheiată, cartea trebuie recitită.

Mai jos vei găsi ideile importante, treburi ce impactează omul la nivel general, lucruri care sunt acolo, dar avem nevoie de cineva care să ia atitudine și să le dea o formă verbală.

Evoluție = Revoluție

Creierul nostru a evoluat până la punctul în care suntem capabili să ne răsculăm împotriva genelor noastre egoiste. Faptul că puteam s-o facem este scos în evidență de utilizarea contraceptivelor. Același principiu ar putea și ar trebui să acționeze pe o scară mai largă.

Ce este omul?

Noi suntem niște mașini de supraviețuire-vehicule-robot, programate orbește să păstreze în viață acele molecule egoiste cunoscute drept gene.

Există iubire universală?

Oricât de mult am vrea să credem altcumva, iubirea universală și bunăstarea tuturor speciilor laolaltă sunt, din punct de vedere evoluționist, concepte fără sens.

Egoism din naștere

Fiți avertizați că, dacă doriți, așa cum doresc și eu, să edificați o societate în care indivizii să coopereze cu generozitate și fără egoism în vederea unui bine comun, vă puteți aștepta la un ajutor foarte anemic din partea naturii noastre biologice. Să încercam a-i învăța pe oameni generozitatea și altruismul, deoarece, din naștere, suntem egoiști. Să înțelegem ce pun la cale genele noastre egoiste deoarece am avea atunci măcar șansa de a le dejuca planurile, ceea ce nicio altă specie n-a mai încercat să facă vreodată. [...] După o verificare mai atentă, rezultă adesea că acte aparent altruiste sunt, în realitate, de un egoism deghizat.

Altruismul mascat

Sacrificiul vieții unuia în favoarea prietenului său este, în mod evident, o dovadă de altruism, dar altruism înseamnă și asumarea unui oarecare risc în favoarea altuia.

Exemple - Comportamentul înțepător al albinelor lucrătoare este o apărare foarte eficientă împotriva hoților de miere, însă albinele care înțeapă sunt luptători kamikaze. În actul înțepăturii, organele vitale interne se distrug și albina moare curând după aceea. Misiunea ei sinucigașă poate să fi salvat rezervele vitale de hrană ale coloniei, dar ea însăși nu mai poate culege foloasele. Conform definiției noastre, acesta este un act comportamental altruist.

O genă poate să prospere în fondul genetic, dacă ar ''spune'' ceva echivalent cu: ''Corpule, dacă A se îneacă, încercând să salveze pe altcineva de la înec, sări și salvează-l pe A''. Motivul pentru care unei astfel de gene i-ar merge bine este acela că există șanse peste medie ca A să conțină aceeași genă altruistă, salvatoare de vieți.

Se cunosc aproximativ 50 de specii, între care peștișori și creveți, care își câștigă traiul culegând paraziții de la suprafața unor pești mai mari sau a altor specii acvatice. Peștele cel mare profită evident de faptul că i se face toaletă, iar curățătorii obțin o porție bună de hrană. Relația este una simbiotică. De multe ori peștii cei mari își deschid gurile și le permit curățătorilor să pătrundă în ele ca să le curețe dinții, după care aceștia înoată afară prin branhiile peștelui cel mare, nu înainte de a le fi curățat și pe acestea. Ne-am putea aștepta ca peștele cel mare să adaste viclean până când este bine curățat, după care să-l înghită pe curățător. Și totuși, de obicei el îi permite valetului să înoate întreg și nevătămat. Acest este un exemplu remarcabil de altruism aparent, deoarece, în multe cazuri, curățătorul are aceleași dimensiuni ca și prada obișnuită a peștelui cel mare.

Fetus uman vs. Cimpanzeu adult

Adevărul este că ucidem membrii unor specii inofensive doar ca să ne recreem și ca să ne distrăm. Un fetus uman, în care nu există mai multe sentimente omenești decât într-o amibă, se bucură de respect și de protecție legală, cu totul exesive în comparație cu cele acordate unui cimpanzeu adult. Și totuși, cimpanzeul simte, gândește și-poate fi chiar capabil să învețe o formă de limbaj omenes. Fetusul aparține propriei noastre specii, motiv pentru care i se acordă de la sine drepturi și privilegii speciale. Nu știu dacă etica ''specismului'', ca să folosim termenul lui Richard Ryder, poate primi o întemeiere logică mai solidă decât ''rasismul''. Știu încă, că ea nu are nicio bază în biologia evoluționistă.

Originea vieții - Supa planetară

Descrierea pe care o voi da originilor vieții este în mod necesar speculativă; prin definiție, nu era nimeni de față pentru a vedea ce s-a întâmplat. Există multe teorii rivale, dar toate au câteva trăsături comune. Descrierea simplificată pe care o propun nu e, probabil, departe de adevăr. Nu știm ce materii chimice se găseau din abundență pe Pământ înainte de apariția vieții, dar printre posibilitățile plauzibile se numără apa, dioxidul de carbon, metanul și amoniacul: toate sunt compuși simpli, despre care știm că se găsesc cel puțin pe unele dintre planetele sistemului nostru solar. Chimiștii au încercat să reproducă artificial condițiile chimice de pe Pământul primitiv. Ei au pus aceste substanțe simple într-o retortă și au eliminat amestecul cu o sursă de energie, cum ar fi radiațiile ultraviolete sau descărcările electrice-simulare artificială a fulgerelor primitive. După câteva săptămâni, în retortă se regăsește, de obicei, ceva interesant: o zeamă subțire, de culoare cafenie, care conține un mare număr de molecule mai complexe decât cele puse inițial în recipient. În particular, s-au găsit aminoacizi-cărămizile din care sunt alcătuite proteinele, una din cele două mari clase de molecule biologice. Înainte de efectuarea acestor experimente, apariția pe cale naturală a aminoacizilor ar fi fost considerată drept dovadă de prezența a vieții. Dacă aceștia ar fi fost detectați pe Marte, să spunem, existența vieții pe această planetă ar fi părut aproape certă. Acum însă, existența lor nu mai presupune decât prezența în atmosferă a câtorva gaze simple, erupții vulcanice, radiații solare, tunete și fulgere. Și mai recent, simulări în laborator ale condițiilor chimice anterioare apariției vieții pe Pământ au produs substanțe organice numite purine și pirimidine. Acestea sunt cărămizile moleculei genetice, ADN-ul însuși.

Procese asemănătoarea trebuie să fi dat viață ''supei primitive'', despre care biologii și chimiștii cred că ar fi constituit oceanul planetar acum trei până la patru miliarde de ani. Substanțele organice au început să se concentreze în anumite locuri, fie ca o spumă uscată pe țărmuri, fie ca niște stropi în suspensie. Suportând în continuare o influență energetică, precum razele ultraviolete emise de Soare, ele s-au combinat în molecule și mai mari. În zilele noastre, moleculele organice mari nu ar dura suficient de mult pentru a putea fi observate: ele ar fi rapid abosrbite și fragmentate de către bacterii sau alte viețuitoare, însă bacteriile și noi toți ceilalți suntem niște nou-veniți și, în acele timpuri, moleculele organice de mari dimensiuni puteau pluti nestingherite prin bulionul din ce în ce mai vâscos.

All in the same soup -  Toți în aceeași supă 

Diferitele tipuri de mașini de supraviețuire sunt foarte variate în exterior, cât și în organele lor interne. O caracatiță n-are nimic în comun cu un șoricel, ambele vietăți fiind cu totul deosebite de un stejar. Și totuși, în chimia lor fundamentală, sunt destul de uniforme și, în special, replicatorii pe care-o poartă, genele, sunt în esență același tip de molecule în noi toți-de la bacterii până la elefanți. Noi toți suntem mașini de supraviețuire ale aceluiași tip de replicator-niște molecule numite ADN [...] O maimuță este o mașină în care genele se conservă sus în copaci; un pește este și el o mașină, în interiorul căreia genele se conservă în mediul acvatic; există chiar un viermişor care conservă genele în butoaiele de bere germană. ADN-ul lucrează cu mijloace misterioase.

Cum sporim longevitatea?

[...]dacă vrem să sporim durata vieții omenești, există două modalități generale prin care o putem face. În primul rând, am putea interzice reproducerea înainte de atingerea unei anumite vârste, să spunem, de 40 de ani. După câteva secole, vârstă minimă ar urma să fie ridicată la 50 de ani și așa mai departe. E de conceput că longevitatea umană ar putea fi împinsă, pe această cale, până la câteva secole. Nu-mi pot imagina să existe cineva care să vrea în mod serios instituirea unei astfel de politici.

De ce a apărut sexul, această ciudată perversiune a replicării directe? La ce e bun sexul?

Pentru evoluționist, aceasta este o întrebare la care e foarte greu de răspuns. Cele mai serioase încercări de aflare a unei soluții presupun o gândire matematică sofisticată. Sincer vorbind, am de când să evit această chestiune, despre care nu voi spune decât un singur lucru. Anume că cel puțin unele dintre dificultățile cu care se confruntă teoreticienii în explicarea sexualității rezultă din faptul că, de regulă, ei concep individul ca încercând să maximizeze numărul genelor sale care supraviețuiesc. În acești termeni, sexul pare de-a dreptul paradoxal, deoarece este o cale ''ineficientă'' pentru individ de a-și propaga genele: fiecare copil are numai 50% dintre genele individului, celelalte 50% fiind furnizate de către partenerul sexual. Doar dacă, precum femela păduchelui de flori, ar genera copii în care s-ar regăsi cu deplină exactitate, individul ar transmite generației următoare 100% din genele sale, în corpul fiecărui copil. Acest aparent paradox i-a făcut pe unii teoreticieni să adopte selecționismul grupal, întrucât avantajele sexului la nivel de grup sunt relativ ușor de conceput. După cum se exprimă succint W.F. Bodmer, sexul ''facilitează acumularea într-un singur individ a mutațiilor avantajoase care se produc separat în diferiți indivizi.''

Matematica inconștientă a mașinii de supraviețuire

[...] nu este necesar să presupunem că mașinile de supraviețuire fac în mod conștient socoteli în mintea lor. Exact așa cum noi putem folosi o riglă de calcul fără să ne dăm seama că, de fapt, utilizăm logaritmi, tot astfel un animal poate fi programat astfel încât să se comporte ca și cum ar fi făcut un calcul complicat. Așa ceva nu este chiar atât de greu de imaginat pe cât se pare. Atunci când un om aruncă în aer o minge și o prinde din nou, se comportă ca și cum ar fi rezolvat un set de ecuații diferențiale, pentru a prevedea traiectoria mingii. Se prea poate ca el să nu știe și nici să nu-i pese de ceea ce este o ecuație diferențială, dar aceasta nu afectează capacitatea lui de a se juca cu mingea. La un nivel subconștient se întâmplă ceva, din punct de vedere funcțional, echivalent calculului matematic.

Despre contracepție

Contracepția este atacată, uneori, drept ''nenaturală''. Așa și este, foarte nenaturală. Necazul este că și statutul bunăstării generale este la fel. Cred că cei mai mulți dintre noi consideră statutul bunăstării ceva întru totul dezirabil. Dar nu puteți avea un stat nenatural al bunăstării generale fără să aveți deopotrivă și controlul nenatural al natalității, altminteri rezultatul final va fi o mizerie mai mare decât cea instituită pe căi naturale. Poate că statul bunăstării generale este cel mai mare sistem altruist pe care l-a cunoscut vreodată regnul animal, însă orice sistem altruist este în mod inerent instabil, deoarece este permeabil față de abuzurile indivizilor egoiști, gata să-l exploateze. Indivizii umani care au mai mulți copii decât sunt în stare să crească sunt, probabil, prea ignoranți ca să fie acuzați de o exploatare conștient răuvoitoare. Instituțiile puternice și conducătorii care, în mod deliberat, îi încurajează să facă astfel mi se păr a fi mai puțin la adăpost de orice suspiciune.

Egoismul din naștere

Ați auzit vreodată cum guiță purceii de curând fătați, îmbulzindu-se să fie primii atunci când scroafa se lasă într-o rână ca să-i hrănească? Sau ați văzut cum se bat puștanii pentru ultima felie de tort? Lăcomia egoistă pare să caracterizeze mare parte din comportamentul infantil.

Concluzie

Nu trebuie să căutăm nemurirea prin reproducere. Dacă însă contribuiți la cultura lumii, dacă aveți o idee bună, compuneți o partitură, inventați o bujie, scrieți o poezie, s-ar putea ca ele să trăiască, intacte, mult timp după ce genele dumneavoastră s-au dizolvat în fondul genetic. S-ar putea ca Socrate să nu mai aibă nici măcar una sau două gene vii în lumea de astăzi, după cum remarcă G.C. Williams, însă cui îi pasă? Complexelor memetice ale lui Socrate, Leonardo, Copernic și Marconi le merge foarte bine.

 

Robert Dumitriu